Salarii mici, profesori nemulțumiți și un sistem de educație în derivă
Ministrul Educației, Daniel David, a adus în discuție o realitate dureroasă: profesorii din România sunt nemulțumiți de salariile lor, iar acest lucru afectează grav calitatea educației. Într-o societate care pretinde că pune preț pe viitorul copiilor, cadrele didactice sunt lăsate să se descurce cu venituri care nu le permit nici măcar un trai decent. Este acesta respectul pe care îl arătăm celor care modelează generațiile viitoare?
David a subliniat că mulți absolvenți de top evită să intre în sistemul preuniversitar din cauza salariilor mizere. Tinerii profesori, aflați la început de drum, sunt descurajați de lipsa unui start financiar stabil, ceea ce îi determină să caute alte oportunități sau să părăsească țara. Este un cerc vicios care continuă să degradeze sistemul educațional.
Promisiuni și comparații: lecții neînvățate
Ministrul a făcut o comparație cu sectorul sănătății, unde salariile medicilor și asistentelor au fost majorate pentru a preveni exodul acestora în străinătate. În mod ironic, educația – pilonul de bază al oricărei societăți – este tratată ca o cenușăreasă. Dacă am înțeles importanța păstrării medicilor în țară, de ce nu aplicăm aceeași logică și în cazul profesorilor?
Propunerea ca salariul unui profesor debutant să fie echivalent cu venitul mediu pe economie, de aproximativ 5.300 de lei, pare o soluție rezonabilă. Totuși, rămâne întrebarea: cine va susține această schimbare? Ministrul cere sprijinul celorlalte sisteme, dar oare există voința politică necesară pentru a transforma aceste cuvinte în fapte?
Standardele de performanță: o sabie cu două tăișuri
David a menționat și necesitatea unor indicatori de performanță pentru profesori, similar celor din mediul universitar. Deși ideea poate părea logică, ea ridică o problemă fundamentală: cum poți cere performanță de la un profesor care abia își poate plăti facturile? Este ca și cum ai cere unui maratonist să alerge mai repede, dar îi legi picioarele.
Într-un sistem în care resursele sunt insuficiente, iar infrastructura educațională este adesea precară, impunerea unor standarde stricte fără a oferi sprijin real riscă să devină o altă formă de opresiune asupra cadrelor didactice.
Educația, o prioritate doar pe hârtie
Declarațiile ministrului scot la iveală o ipocrizie endemică: toți politicienii vorbesc despre importanța educației, dar puțini sunt dispuși să aloce resursele necesare pentru a o susține. În timp ce alte sectoare primesc fonduri generoase, educația rămâne subfinanțată, iar profesorii sunt lăsați să se lupte cu un sistem care pare să le fie ostil.
Este timpul să ne întrebăm ce fel de societate vrem să construim. Dacă nu suntem dispuși să investim în educație, atunci nu avem dreptul să ne plângem de lipsa de performanță a elevilor sau de exodul creierelor. Viitorul nostru depinde de deciziile pe care le luăm astăzi, iar ignorarea problemelor din educație este o rețetă sigură pentru dezastru.